Undemergituvantule's Blog

iulie 14, 2018

Multumesc, iubire!!!

Filed under: eseuri,filozofie,vise — undemergituvantule @ 11:25 am
Tags: , , ,

Multumesc, iubire, ca mi-ai facut inima sa sara de la locul ei, sa bata cu putere sa se bucure. Multumesc, iubire, ca m-ai scos din zona mea de confort, ca m-ai facut sa visez, ca mi-ai dat putere si energie. Chiar daca am visat mai mult decat erai, chiar daca am suferit cand realitatea se impotrivea dorintelor mele, schimbarea ce ai facut-o in mine este superba! M-ai trezit la viata, la cea adevarata, la cea care conteaza, nu doar job si casa si societate. Mi-ai adus aminte de mine, ca am un suflet nobil si frumos, ca lumea inseamna mult mai mult decat incepusem eu sa ma plafonez: ca este plina de sentimente care mai de care, colorate precum curcubeul, doar sa deschid ochii si sa vreau sa le vad si sa le primesc in interiorul meu…

Cu cat am vrut sa visez mai mult la ceva ce nu era in iubirea noastra, cu atat mai mult ma aruncam, in paralel, in lumea noilor desfatari, pentru a contracara durerea adusa de neimplinirea viselor care te contineau… Si uite asa, o suferinta a devenit motorul unei noi vieti: am inceput sa cunosc oameni noi, sa ma cunosc pe mine mai mult, sa-mi descopar calitati de care nu stiam, ori uitasem, si, mai presus de toate: mi-ai deschid pofta de viata si mi-ai adus aminte in acelasi timp ca este scurta si e pacat sa o las sa treaca pe langa mine, cand ea este asa frumoasa!

Multumesc, iubire, chiar daca ai fost pentru o secunda!

 

Reclame

iunie 23, 2018

Iubirea nu exista!

Filed under: Fără categorie — undemergituvantule @ 6:19 pm

Nu inteleg de ce se mai canta atata despre iubire, cand ea nu exista… Este doar un sentiment prost de care se folosesc nataraii si o simt toti prostii fara stima de sine… Iubirea, daca a fost vreodata vreo valoare, azi cu siguranta nu doar ca este devalorizata, dar este chiar demodata, luata in batjocura… Este slab cel ce o simte… Toata lumea astazi pentru sine, doar interesul propriul egoist, fara urma de empatie sau dorinta de coexistenta sufletesca si spirituala profunda… Totul sperficial, totul doar egoism, totul doar la suprafata…

Pentru ce atatea cantece despre iubire, cand ea nu mai exista? Mai exista prosti care se indragostesc? Cred atunci ca cei care o fac ori sunt tare adolescenti ori handicapati mental, acei cu EQ-ul precar, cu mult sub limita normala… Iubirea adevarata nu mai exista, nu mai are cum… Ea poate fi doar folosita pentru umilire ori pentru a fi manipulat… Altfel, este doar o himera… Azi a devenit anormal sa iubesti, majoritatea nu mai iubesc…

martie 10, 2018

Castrarea pisicii sau a animalului de companie

Filed under: Fără categorie — undemergituvantule @ 10:56 pm

Eu voi scrie pornind de la pisica, insa cred ca are aplicabiliate pentru toate animalele.

Am adoptat de curand o pisica europeana (fosta maidaneza). Persoana, care mi-a adus-o, mi-a recomandat sa o castrez. Pisica a fost un cadou pentru copilul meu care isi dorea foarte mult acest sufletel dragalas si blanos. Nu la mult timp dupa intrarea in randul familiei, am avut mica banuiala ca ar putea fi insarcinata, lucru mai mult suspectat de copil, pentru ca avea burtica mai mare. Alarma a fost falsa, insa a fost suficienta sa creasca dorinta copilului de a o vedea nascand puisori. Inlesnitoarea adoptiei, cand a auzit ca am vrea sa aiba puisori, s-a opus vehement si ne-a explicat ca sunt multi puiuti pe lume care nu are cine sa-i ingrijeasca si sa-i adopte. Lucru de inteles. Acum ne pregatim de castrare. Insa avem dubii. Si asa avem niste mustrari de constiinta ca noi am adoptat un animal care sa stea mai mult inchis in casa, singur. Il iubim, dar ajungem tarziu acasa si ne mai raman doar cateva minute sa ne jucam cu adevarat cu el. Cine ni l-a dat , a spus ca mai bine asa, decat pe strazi sa inghete, sa il bata alti oameni etc. Dar sincer, nu stiu ce viata este asta… Toata ziua singurel…

Cu retinere ma gandesc si la castrare… Parca ii fur animalului dreptul de a fi parinte. Da, corect argumentul ca sunt atati puiuti singuri, insa ma gandesc si la contrargumente. Pentru mine e mai bine sa fie castrata. Nu ma mai chinui eu cand este in perioada de calduri. Dar si vitalitatea pisicii va fi schimbata iremediabil pe viata in momentul in care eu ii voi lua functionalitatea data de natura. Da, o voi castra, pentru binele meu: nu ma mai chinuie gandul ca nu-i este ei usor cand e in calduri, nu ma chinui sa o dau la monta sau sa-i caut parinti adoptori ori sa-mi fac griji ca puiutii ei sunt pe strazi. Asa ca o voi castra. Dar voi ramane pe viata cu o vina, cu o sechela: ca am luat dreptul la fericire si vitalitatea pisicutei (scade dramatic, nu mai au chef de joaca) si asta doar ca sa ma simt eu mai bine: ca mi-am facut datoria de adoptor normal de animal.

In acelasi timp vad alte tari unde pisicile nu sunt castrate si traiesc libere pe strazi. Nu e mai corect sa ne luptam impotriva conditiilor protrivnice acestor animale, decat sa le  castram pe toate si sa le obligam la o viata austera, inchise, in timp ce ele ar vrea sa iasa? Stiti ca pisicile isi pastreaza toata viata lor o latura salbatica, ce nu poate fi nicioadata imblanzita? Sunt feline care sar pe geamuri sa iasa, iar adoptorii le tin in casa, impotriva chemarii lor launtrice… De ce sa nu le facem un mediu in care ele sa se simta bine, in loc sa le punem la inchisoare si sa le exterminam prin castrare? Da, stiu, este greu sa le cream un mediu propice, dar in alte tari s-a facut, deci se poate. Si sa nu uitam, pisicile au existat din totdeauna, mereu s-au adaptat la vremuri mai putin bune. Pe acest principiu ar trebui sa castram toate animalele: ca sufera de frig, ca sunt omorite de alte animale sau de vanatori. Eu spun sa omoram leii pentru ca ei omoara antilopele. Sau sa castram zebrele ca sa nu mai fie omorate de crocodili si tot asa.

Eu spun sa le cream adaposturi, sa le dam sansa sa vina in casa daca vor, dar nu sa le tinem captive, daca ele nu vor, nu sa le furam dreptul de a fi parinti, ca si cum noi am lua rolul lui Dumnezeu si decidem noi soarta lor in mainile noastre… Hai sa facem o lume mai buna pentru ele, nu sa le luam ceea ce Dumnezeu le-a dat: libertatea si libertatea de a fi parinte…

 

 

ianuarie 17, 2018

A kitchen garden for work and „Seeds for Food” (Willem Van Cotthem)

Filed under: Fără categorie — undemergituvantule @ 5:04 pm

Un articol interesant 😉

DESERTIFICATION

Agroforestry and container gardening

AGROFORESTRY, CONTAINER GARDENING, CLIMATE CHANGE AND SEEDS FOR FOOD

Prof. Dr. Willem VAN COTTHEM
Honorary Professor University of Ghent (Belgium)
Beeweg 36 – BE 9080 ZAFFELARE (Belgium)

We have been discussing with colleagues and friends the need to link forestry and agriculture (agroforestry) in order to motivate local people in the drylands to do the fieldwork of a reforestation project by offering them first a family garden at the very start of the project.

Hungry people with an empty stomach don’t plant thousands of trees easily and with enthusiasm. We have never been in favor of ‘Food for Work’, because it is not changing the cause of hunger.  We would rather change it into ‘A Kitchen Garden for Work’.

The ‘Seeds for Food’ action is heading for a remarkable success (http://www.seedsforfood.org) and ‘Zaden voor Voedsel’ (https://www.facebook.com/groups/306683870332/).  People from all over Europe…

Vezi articolul original 475 de cuvinte mai mult

ianuarie 15, 2018

Sanius in Bucuresti la prima zapada

Filed under: Romania,Tampiti!!! — undemergituvantule @ 1:37 pm
Tags: , ,

Iarna s-a gandit sa faca o surpriza bucurestenilor pe data 15 ianuarie, inca de la prima ora, concomitent cu si reinceperea scolii. Totul alb si frumos, iar pe strazi, cand toata lumea se grabea cu copiii la scoala si cu ochii impaienjeniti de somn, cand traficul era mai mare, lucrurile se desfasurau cam in tonul cunoscutei poezii:

Masinuta fuge,
Nimeni n-o ajunge
Are dor de duca
Parca ar fi naluca…

Unde or fi fost primarii capitalei? Cred ca inca dormeau, si lasasera probabil si indicatii: nu ma treziti, eu imi fac somnul dulce. Nu conta ca un drum de 30 de minute, il faceau acum bucurestii in 120 de minute, stresati oricum sa nu cedeze talpa sub forta gravitatiei si sa fuga cu 5 km in plus pe ora masina. Ideea era doar ca domnii si doamnele primari, erau la caldurica, bine mersi. I-a luat iarna prin surprindere, probabil planul lor de masuri era gandit pentru luna lui mai, august ceva.

Sau sa nu vina ei cu explicatii: ca era prea putina zapada si daca foloseau nisip se strica asfaltul. Pentru ca oricum ar fi: in fiecare vara-toamna si mai nou iarna: in capitala se asfalteaza.

Ori n-ati avut bani pentru incheierea de contractate pentru asemenea servicii? Pai acum intelegem noi de ce ati facut asfaltare si rebordurare in iarna: nu era realizata executia bugetara pe anul trecut si a trebuit repede sa cheltuiti banii ramasi. Am crezut ca poate invatati ceva si anul asta va apucati sa faceti lucrurile mai cu cap, sa-i cheltuiti din timp pe ce trebuie.

Dar care a fost logica de ati trimis masinile cu nisip dupa ora 8 dimineata? Adica in momentul in care cand deja erau ambuteiaje si cozi interminabile de toate strazile erau blocate. Nici masinile dv nu mai aveau pe unde sa se inainteze. De ce le-ati mai scos la ora aia? Care a fost logica?

Daca nici macar consilierii dv, platiti din impozitele noastre, nu v-au dat aceasta informatie, va ajutam noi locuitorii Bucuresti-ului: dupa ora 7 a.m. incepe usor usor sa se aglomereze traficul, astfel incat la ora 7:20 e deja blocaj total. Nu are rost sa scoateti masinile dupa aceasta ora, ci pana atunci…

Somn usor in continuare, ca dormiti pe banii nostri…

 

 

 

ianuarie 28, 2017

De ce neghiobii și mediocrii îi surclasează pe cei buni

Ideea acestui articol mi-a venit, zău să vă zic, dintr-o adâncă și puternică frustrare! Deși știu că sunt un om puternic, capabil să mă ridic și să înfrunt o grămadă de obstacole, am trecut cu brio, încă de mic copil, dincolo de tot felul de bariere. Cu toate acestea, un lucru mă doboară: nu am suficientă încredere în mine, dacă nu e lângă mine cineva, pe care să-l stimez, și să-mi dea acea încredere… E ciudat, nu-i așa?

Tot astfel se întâmplă cu o  sumedenie de oameni buni, muncitori, cinstiți, deștepți, capabili, inteligenți. Oameni care se lasă, cu voia sau fără voia lor, folosiți de alții, în numele neîncrederii în sine, care pălește în fața unui care știe să țipe mai tare și să ceară în gura mare ceea ce dorește să obțină.

Întreb: cum se face că un neghiob, fără coloană vertebrală, poate să zbiere și să ceară cu trufie ceea ce-și dorește? Și culmea: mai și primește? De ce ăla, care n-a făcut nimic în viața lui, își cere cu înverșunare ceea ce are nevoie, iar ăla de a muncit și merită, tace, dă înapoi și îl servește pe celălalt, de parcă el ar merita-o?

Răspunsul îl găsesc ușor, căci mă uit la mine. Cum vine unul și latră mai tare, mă retrag cu coada între picioare, deși știu că ăla încalcă niște drepturi. Apoi, uneori îl și mai admir, tare aș vrea să fiu ca el. Dar ghici: nu-s!  Păi și cum aș fi, dacă, în virtutea vremurile comuniste, părinții mei m-au crescut ca niște ascultători ai sistemului, băgându-mi în cap lozinca: nu ești bun de nimic! Nimic din ce făceam, frățioare, nu era bun. Nici să pici cu ceară nu-i mulțumeam pe ai mei, care toate drepturile de copil mi le-au încălcat. Nu conta cât negru sub unghie ce simțeam și ce doream, doar voia lor a se face, era legea-n casă și în universul meu ce mă înconjura. A trebuit să-mi pun mintea la contribuție, să mă strecor nevăzut și ilegal pe sub unele dintre barierele lor, ca să pot rezista mental nițel. Nefiind dulău mare să le sar, le treceam ca chihuahua pe burta, pe sub ele, mai săpam, mai alea-alea.

Mă făcuși mare și nițel deștept, aproape că eram detectiv, dar ce folos, că am luat cu mine, prinsă rău cu super-glue, lozinca alor mei: ”Nu ești bun de nimic, niciodată n-o să faci nimic!” Și m-am necăjit, știam că nu-i adevărat, dar nu scăpam de ea, neam! Am fost la psiholog, am mai crescut puțin: nu mai eram eu chiar un chihuahua! Acum eram mai un cocker, uneori chiar și un ciobănesc german. Dar cum mă întâlneam cu un dulău sau dulăuț mai tare-n gură, iar puneam coada între picioare. Și, ca să-l citez pe Schopenhauer, am ajuns să-i dau dreptate: cum te-au clădit ai tăi primii ani, ce fundație a încrederii și a iubirii de sine, ți-au făurit, așa cam rămâi toată viața…

Așa și cu neghiobii, ca să-i numesc doar așa: nu a contat ca n-au învățat ei în viața lor mare lucru, că ai lor nu le-au dat valori sociale de genul: respectă pe cei din jur, doar dacă muncești ai etc, etc. NU! Ce a contat au fost lucrurile de genul: dacă nu ceri nu ai! Nu fi prost și cere! Ești deștept! Ești tare! Mare șmecher! Ești băiatul mamii și al tăticului, tu meriți tot pe lumea asta și etc, etc! Deci de aia vine un nichipercea, care-n viața lui n-a făcut nimic, și-ți cere ție de la obraz să-i dai ce vrea el: că așa a fost crescut: lui i se cuvine!

Poate că până la urmă nu suntem prea departe de animale: intimidarea merge și la noi perfect! Vine unul mai cu tupeu, la tine, care toată viața ai fost slăbit de îngerași (că de: nu ești bun de nimic), latră puțin, iar tu te intimidezi, căci în subconștient sar cu duiumul acei ani în care ai tăi te-au secat de puteri, de drepturi și te-au intimidat, pana a devenit a doua ta fire. Tu nu știi să te opui, căci ai fost crescut că nu folosește, orice făceai când te opuneai, era să-ți fie și mai rău, nu să câștigi cumva. Cel mai bine știi să te supui…

Este ceea ce se cheamă în zilele noaste: inteligența emoțională! Și nu e deloc o bagatelă: după cum se vede face diferența între a avea succes în viață ori ba, indiferent ce mare IQ ai: logica nu poate alunga, schimba sentimentele, temerile, fricile, traumele! De aici și expresia: inima nu ascultă de minte! Cei mai mulți dintre oamenii genii ai lumii au murit în mizerie, nenorociți, apatici, iar puțini au fost cu adevărat fericiți în viața personală, în ciuda inteligenței logice, pentru ca ai lui nu l-au învățat cum să iubească, cum să se iubească și să se respecte ca om, toate aceste benefice sentimente…

 

 

 

ianuarie 21, 2017

De as fi pe moarte, asta as face!

Filed under: dubios,filozofie — undemergituvantule @ 3:55 pm
Tags: , , , ,

Gandindu-ma azi ca poate Moartea, aia neagra si cu coasa, imi face un semn din milostenia ei, ca ma are pe lista ei pentru urmatorul an sau doi, m-am trezit ca incep sa aprofundez din ce in ce mai serios subiectul…

Cel mai important si principal tel ar fi: pregatirea copilului… Ca eu ma duc, e treaba mea, dar de copilul meu cine se ocupa? Cine il creste cum vreau eu? Cine ii da povete, cine ii da incredere, cine il pune pe picioare? Noroc ca mai are un parinte, al carui ajutor il voi cere neconditionat! Dar un parinte nu face cat doi… Si voi avea atunci grija, in timpul pe care Moartea mi l-a mai lasat la dispozitie, sa-mi invat copilul sa se bucure de viata! Nimic nu e mai de pret decat invatatura! Cea a vietii!  Nu te invata nici banii si nici scoala cum este sa fii fericit, cum sa te pui pe tine pe primul loc, iubindu-te pe tine, dar si pe ceilalti cu masura, respectandu-te pe tine, dar si pe cei din jur. Banii si scoala nu te invata sa intelegi lumea, sa intelegi ca oamenii sunt de toate felurile: si buni si rai, si aproape sfinti si aproape criminali, si de cine sa te apropii si de cine nu… Ca lucrurile frumoase nu sunt mereu ce par si ca de multe ori frumusetea sufleteasca ori sanatatea se ascund sub lucruri mate, nu atat de stralucitoare precum cele otravitoare…

Da, mi-as lua copilul si as merge aproape la fel cu viata noastra cotidiana, el mergand la scoala, eu la serviciu, si in timpul liber ne-am duce in tot felul de locuri noi, unde sa ne bucuram de viata. As lasa cotidianul: ca nu e curatenie in casa, ca nu e mancare in frigider si asa mai departe. Acelea nu sunt atat de importante… As face si vreo 2-3 excursii costisitoare, unele pe care imi doresc sa si le aminteasca cu mine ca a trait clipe fericite, de neuitat! Mi-as invata copilul sa traiasca, sa se bucure de viata, pregatindu-se in acelasi timp sa-si ia ramas de la mine…

Un filozof spunea ca suntem vanati de moarte inca de la nastere. Imi pare o gandire tare sumbra. Eu mai curand m-as bucura ca am avut ocazia sa ma nasc si as gandi ce spunea alt filozof: orice respiratie tine Moartea la distanta. Si ca, atat timp cat m-am nascut, datoria mea este sa ma bucur de viata cat pot de tare, de MULT!!!

In clipele de intristare ori de singuratate, i-as scrie copilului meu epistole cu povete, cu sfaturi cu ganduri, pe care sa le primeasca in anumite etape in viata de la celalalt parinte, sau de la prietenii mei. As vorbi cu prietenii mei, mai ales de acelasi sex cu mine, sa ii fie alaturi dupa ce m-oi duce… Ca vor fi alaturi de copilul meu sau nu, ei vor alege, dar cu siguranta macar o perioada ii vor oferi un suport moral…

Iar apoi, cand va incepe lupta grea, vreau acel rest de viata sa mi-l pastrez pentru mine… Nu vreau sa ma vada copilul suferind. Decat sa-i las amintiri triste si sa-i aduc suferinte in ultimele momente, prefer sa-mi indeplinesc un ultim gand si sa aduc un strop de fericire celor si mai putin norocosi ca noi: mi-as lua un bilet dus catre o tara unde nu e educatie, unde au nevoie de ajutor, unde se moare de foame… Ca mor si eu mangaind un suflet sarac, obisnuit cu moartea, e mai bine decat intr-un spital cu perfuzii cu copilul meu la cap… Si moartea mi-ar fi mai usoara vazand in jurul meu atata nefericire si as simti cu mai multa recunostinta ca am trait si mor

iulie 5, 2016

Omenire, imi pare rau…

Filed under: 1,dubios,Generale,Romania — undemergituvantule @ 10:45 am
Tags: , ,

Imi pare rau sa vad ca oamenii uita sa fie oameni…
Imi pare rau sa vad ca oamenii pun serviciul mai presus de sanatate…
Imi pare rau sa vad ca oamenii uita sa traiasca, doar in goana dupa recunoastere profesionala….
Imi pare rau sa vad ca oamenii uita de unde vin…
Imi pare rau sa vad profesori tipand si insultand elevii…
Imi pare rau sa vad copii cu lipsa de respect fata de profesori…
Imi pare rau sa vad judecatori deveniti calai, pe baza intereselor proprii…
Imi pare rau sa vad prieteni deveniti dusmani pentru ca au avut ganduri ascunse…
Imi pare rau sa vad copii ajunsi cosul de gunoi al frustrarilor parintilor…
Imi pare rau sa vad omenirea ajunsa intr-un grad de degradare, astfel incat doar puterea si avutia conteaza, nu iubirea, nu sanatatea, nu proprii copii…
Imi pare rau sa vad mai multa mila si „umanitate” la unele animale…
Imi pare rau sa vad ca unii dintre noi am ajuns mai jos decat unele fiare….

mai 24, 2016

Violenta domestica!

Filed under: Fără categorie — undemergituvantule @ 1:05 pm

Articol preluat din povesti adevarate. Articol scris de o mama.

 

„In orice familie exista si momente de certuri si nu treaba noastra sa ne bagam in treburile lor. Insa, in momentul in care intervine si violenta fizica, mai ales de fata cu un copil, nu poti sa stai linistit. Cand nervii ajung violenta, nu se stie cand se poate trece limita. Daca mama sau copilul se loveste capul de ceva si sa nu se mai ridica, poti ramane cu constiinta linistita ca puteai sa intervi, dar nu ai facut-o? Poti interveni fara sa-ti fie atentata integritatea fizica, apeland 112 si anuntand abuzul.

Eu deja am constiinta putin incarcata pt ca am fost martorul unei agresiuni fizice si nu am luat nicio masura. Eram in troleibuz si cum eram pe ganduri, abia tarziu bag de seama ca o femeie striga „Ajutor, ma omoara!” Cand ma uit, in paralele de noi, la semafor, era o masina in care soferul strangea de gat femeia din dreapta si nimeni nu intervenea. Ciudat este ca o circa de politie era la juma de statie distanta. Insa probabil agresorul era asa nervos, cu mintea intunecata, incat nu mai gandea nimic, nici ca-i in public sau poate considera ca e dreptul lui sa-i ia viata femeii. M-am resemnat putin cu gandul ca poate totusi vor fi oameni care vor anunta politia, eu fiind intr-un ratb cu usile inchise care a pornit la cateva secunde dupa ce am realizat ce s-a intamplat. Dar ma umareste gandul ca daca nimeni nu a intervenit. Puteam sa fiu eu sau copilul meu ori mama. Ajungi in Romania sa fii omorat pe strada si nimeni nu se baga.

Si eu in propria familia am ajuns de doua ori de la certuri la agresiune. In acel moment eu am chemat politia. Prima data m-am razgandit, anuland chemarea echipajului de politie. A doua oara ne-au dat doar avertizment verbal amandorura. Insa a fost suficient ca agresorul sa stie de frica mea si a legii.

Sora mea a avut 9 ani de casatorie foarte frumoasa, in care mai existau dispute, dar nu certuri agresive. Dupa acesti ani a intervenit o schimbare, o nevoie a barbatului de a vana si a avut o relatie clandestina. De aici totul s-a schimbat. De la casatoria foarte frumoasa, bazata pe iubire, s-a ajuns la ura. Barbatul simtindu-se respins de sora mea, care nu putea trece peste minciuna in care traise o vreme, cat tinuse relatia clandestina. De aici a fost un pas pana la violenta. Un om masiv, care mergea la sala, iar sotia sa o femeie subtirica. De doua ori s-a dat la ea, ca un animal infuriat. Constientizand ca era de ajuns un pumn sa o bage un spital, surorii mele i-a fost teama pt viata ei. Iar foarte nociv era faptul ca se petrecea in fata copiilor lor: doua fetite. A avut o putere fantastica de a apela la politie. De doua a venit echipajul, i-a facut plangere si i s-a deschis dosar penal. A reusit astfel femeia sa restaureze o parte de calmitate in camin.

Unora le este frica cum ca daca este sa cheme politia, patesc ceva mai rau sau li se ia copilul. Nu este asa. Nu le ia nimeni copilul, decat daca poate se dovedeste ca au lovit copilul. Cumnatul meu a ramas in casa, au grija impreuna de copii pana la divort. Este adevarat ca sora mea deschisese si dosar pt ordin de restrictie, dar la tribunal a declarat ca este de acord sa renunte daca el se angajeaza sa faca consiliere psihologica.

Cu dosar penal deschis, el s-a putut angaja, si in acelasi timp a ramas linistit in casa, cu copii, atata timp cat se poarta decent.

Poate intr-un fel promtitudinea, cu care sora mea a actionat, a fost determinata ca tocmai fusese martora in dosarul unei vechi prietene. O alta victima a violentei in familie. O femeie fara job, cu copil, care statea la socrii, cu sotul extrem de violent, alcoolic. care a bagat-o in spital de cateva ori. Pana la urma, nu stiu cum de pana la urma a avut puterea sa se ridice deasupra situatiei in care a stat cativa ani. Poate ca ultima bataie, poate constientizarea mortii. Nu stiu. Dar, fara casa, fara job, cu amenintarea ca i se va lua copilul, pana la urma nu a mai indurat. Si-a lasat si copilul la ei, pana reusea sa divorteze, sa se puna pe picioare. O femeie fara nimic, doar cu dorinta de a nu muri. A apelat la o fundatie care ajuta femeile victime ale violentei in familie, a gasit un job si o camera cu chirie. Avocat de la fundatie a ajutat-o cu tot procesul. Din victima fara nicio sansa a ajuns o mama cu job, locuinta cu chirie, copil in custodie si o femeie independenta. Diferenta a facut-o dorinta de a nu muri.

Dincolo de aspectele legale ale violentei in familie, putin iau in serios traumele asupra copiilor. Nepoatele mele, din cauza stresului din casa, a tensiunii, a discutiilor in contradictoriu si asa mai departe, s-au dereglat. Fata cea mare s-a retras, a refuzat sa mai iasa din casa, s-a interiorizat si s-a produs isi un dezechilibru hormonal pe baza stresului, iar fata cea mica a devenit mai timida, mai retrasa, mai speriata si si-a pierdut firele de par din cap. Dupa ce s-au efectuat analizele, iar doctorii le-au comunicat cauza, parintii si-au propus sa fie mai atenti cu fetitele.

Afara de aceste schimbari vizibile imediat, de cele mai multe ori, copiii care cresc in astfel de familii au tendinta de a copia modelul si mai ales de a sta in relatii mizere, nefericite, cu violenta. M-as ingrozi sa stiu ca al meu copil ar avea o viata nefericita. Multi copii devin ori victime nefericite, captive unui model din trecut, ori agresori, precum parintele agresor, iar la randul sau cu totii dau nastere altor monstri sau copii schiloditi afectiv.

Acum revin, oare poti sa stai linistit in banca ta, cand auzi lovituri si tipete si plansete si stii ca e un copil acolo? Este de ajuns o data, chiar si dupa ani de relatie frumoasa, o lovitura cu o traiectorie gresita si un cap lovit de o muchie de mobila. O mama moarta si un tata in inchisoare, un copil orfan si traumatizat pe viata.”

 

 

mai 16, 2016

Iubesc progresul tehnologic!

Filed under: Fără categorie — undemergituvantule @ 2:10 pm

Hai sa fim seriosi, oricat de incantati suntem de progresul tehnologic, el niciodata nu va putea sa ne ofere alimente de aceeasi calitate precum natura. Ne poate oferi tot felul de arome identic naturale sau poate chiar mai gustoase, insa sintetice. Ne poate oferi fructe/legume/animale care cresc intr-o zi cat cele naturale in 10. Dar pana cand? Cum ar fi copacii sintetici, crescuti dintr-un ADN modificat, dintr-un sol plin de rezidurile progresului tehnologic? Cam ce fel de oxigen mai ofera ei? Dar nu conteaza, pt ca progresul tehnologic va ajunge pana atunci la nivelul crearii plamanului artificial, numai bun de consumat acel aer si de transformat in elementele necesare, pe care sangele le va transporta catre organele corpului pentru hranirea organismului si el modificat sintetic…

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: