Undemergituvantule's Blog

Ianuarie 28, 2017

De ce neghiobii și mediocrii îi surclasează pe cei buni

Ideea acestui articol mi-a venit, zău să vă zic, dintr-o adâncă și puternică frustrare! Deși știu că sunt un om puternic, capabil să mă ridic și să înfrunt o grămadă de obstacole, am trecut cu brio, încă de mic copil, dincolo de tot felul de bariere. Cu toate acestea, un lucru mă doboară: nu am suficientă încredere în mine, dacă nu e lângă mine cineva, pe care să-l stimez, și să-mi dea acea încredere… E ciudat, nu-i așa?

Tot astfel se întâmplă cu o  sumedenie de oameni buni, muncitori, cinstiți, deștepți, capabili, inteligenți. Oameni care se lasă, cu voia sau fără voia lor, folosiți de alții, în numele neîncrederii în sine, care pălește în fața unui care știe să țipe mai tare și să ceară în gura mare ceea ce dorește să obțină.

Întreb: cum se face că un neghiob, fără coloană vertebrală, poate să zbiere și să ceară cu trufie ceea ce-și dorește? Și culmea: mai și primește? De ce ăla, care n-a făcut nimic în viața lui, își cere cu înverșunare ceea ce are nevoie, iar ăla de a muncit și merită, tace, dă înapoi și îl servește pe celălalt, de parcă el ar merita-o?

Răspunsul îl găsesc ușor, căci mă uit la mine. Cum vine unul și latră mai tare, mă retrag cu coada între picioare, deși știu că ăla încalcă niște drepturi. Apoi, uneori îl și mai admir, tare aș vrea să fiu ca el. Dar ghici: nu-s!  Păi și cum aș fi, dacă, în virtutea vremurile comuniste, părinții mei m-au crescut ca niște ascultători ai sistemului, băgându-mi în cap lozinca: nu ești bun de nimic! Nimic din ce făceam, frățioare, nu era bun. Nici să pici cu ceară nu-i mulțumeam pe ai mei, care toate drepturile de copil mi le-au încălcat. Nu conta cât negru sub unghie ce simțeam și ce doream, doar voia lor a se face, era legea-n casă și în universul meu ce mă înconjura. A trebuit să-mi pun mintea la contribuție, să mă strecor nevăzut și ilegal pe sub unele dintre barierele lor, ca să pot rezista mental nițel. Nefiind dulău mare să le sar, le treceam ca chihuahua pe burta, pe sub ele, mai săpam, mai alea-alea.

Mă făcuși mare și nițel deștept, aproape că eram detectiv, dar ce folos, că am luat cu mine, prinsă rău cu super-glue, lozinca alor mei: ”Nu ești bun de nimic, niciodată n-o să faci nimic!” Și m-am necăjit, știam că nu-i adevărat, dar nu scăpam de ea, neam! Am fost la psiholog, am mai crescut puțin: nu mai eram eu chiar un chihuahua! Acum eram mai un cocker, uneori chiar și un ciobănesc german. Dar cum mă întâlneam cu un dulău sau dulăuț mai tare-n gură, iar puneam coada între picioare. Și, ca să-l citez pe Schopenhauer, am ajuns să-i dau dreptate: cum te-au clădit ai tăi primii ani, ce fundație a încrederii și a iubirii de sine, ți-au făurit, așa cam rămâi toată viața…

Așa și cu neghiobii, ca să-i numesc doar așa: nu a contat ca n-au învățat ei în viața lor mare lucru, că ai lor nu le-au dat valori sociale de genul: respectă pe cei din jur, doar dacă muncești ai etc, etc. NU! Ce a contat au fost lucrurile de genul: dacă nu ceri nu ai! Nu fi prost și cere! Ești deștept! Ești tare! Mare șmecher! Ești băiatul mamii și al tăticului, tu meriți tot pe lumea asta și etc, etc! Deci de aia vine un nichipercea, care-n viața lui n-a făcut nimic, și-ți cere ție de la obraz să-i dai ce vrea el: că așa a fost crescut: lui i se cuvine!

Poate că până la urmă nu suntem prea departe de animale: intimidarea merge și la noi perfect! Vine unul mai cu tupeu, la tine, care toată viața ai fost slăbit de îngerași (că de: nu ești bun de nimic), latră puțin, iar tu te intimidezi, căci în subconștient sar cu duiumul acei ani în care ai tăi te-au secat de puteri, de drepturi și te-au intimidat, pana a devenit a doua ta fire. Tu nu știi să te opui, căci ai fost crescut că nu folosește, orice făceai când te opuneai, era să-ți fie și mai rău, nu să câștigi cumva. Cel mai bine știi să te supui…

Este ceea ce se cheamă în zilele noaste: inteligența emoțională! Și nu e deloc o bagatelă: după cum se vede face diferența între a avea succes în viață ori ba, indiferent ce mare IQ ai: logica nu poate alunga, schimba sentimentele, temerile, fricile, traumele! De aici și expresia: inima nu ascultă de minte! Cei mai mulți dintre oamenii genii ai lumii au murit în mizerie, nenorociți, apatici, iar puțini au fost cu adevărat fericiți în viața personală, în ciuda inteligenței logice, pentru ca ai lui nu l-au învățat cum să iubească, cum să se iubească și să se respecte ca om, toate aceste benefice sentimente…

 

 

 

Anunțuri

Ianuarie 21, 2017

De as fi pe moarte, asta as face!

Filed under: dubios,filozofie — undemergituvantule @ 3:55 pm
Tags: , , , ,

Gandindu-ma azi ca poate Moartea, aia neagra si cu coasa, imi face un semn din milostenia ei, ca ma are pe lista ei pentru urmatorul an sau doi, m-am trezit ca incep sa aprofundez din ce in ce mai serios subiectul…

Cel mai important si principal tel ar fi: pregatirea copilului… Ca eu ma duc, e treaba mea, dar de copilul meu cine se ocupa? Cine il creste cum vreau eu? Cine ii da povete, cine ii da incredere, cine il pune pe picioare? Noroc ca mai are un parinte, al carui ajutor il voi cere neconditionat! Dar un parinte nu face cat doi… Si voi avea atunci grija, in timpul pe care Moartea mi l-a mai lasat la dispozitie, sa-mi invat copilul sa se bucure de viata! Nimic nu e mai de pret decat invatatura! Cea a vietii!  Nu te invata nici banii si nici scoala cum este sa fii fericit, cum sa te pui pe tine pe primul loc, iubindu-te pe tine, dar si pe ceilalti cu masura, respectandu-te pe tine, dar si pe cei din jur. Banii si scoala nu te invata sa intelegi lumea, sa intelegi ca oamenii sunt de toate felurile: si buni si rai, si aproape sfinti si aproape criminali, si de cine sa te apropii si de cine nu… Ca lucrurile frumoase nu sunt mereu ce par si ca de multe ori frumusetea sufleteasca ori sanatatea se ascund sub lucruri mate, nu atat de stralucitoare precum cele otravitoare…

Da, mi-as lua copilul si as merge aproape la fel cu viata noastra cotidiana, el mergand la scoala, eu la serviciu, si in timpul liber ne-am duce in tot felul de locuri noi, unde sa ne bucuram de viata. As lasa cotidianul: ca nu e curatenie in casa, ca nu e mancare in frigider si asa mai departe. Acelea nu sunt atat de importante… As face si vreo 2-3 excursii costisitoare, unele pe care imi doresc sa si le aminteasca cu mine ca a trait clipe fericite, de neuitat! Mi-as invata copilul sa traiasca, sa se bucure de viata, pregatindu-se in acelasi timp sa-si ia ramas de la mine…

Un filozof spunea ca suntem vanati de moarte inca de la nastere. Imi pare o gandire tare sumbra. Eu mai curand m-as bucura ca am avut ocazia sa ma nasc si as gandi ce spunea alt filozof: orice respiratie tine Moartea la distanta. Si ca, atat timp cat m-am nascut, datoria mea este sa ma bucur de viata cat pot de tare, de MULT!!!

In clipele de intristare ori de singuratate, i-as scrie copilului meu epistole cu povete, cu sfaturi cu ganduri, pe care sa le primeasca in anumite etape in viata de la celalalt parinte, sau de la prietenii mei. As vorbi cu prietenii mei, mai ales de acelasi sex cu mine, sa ii fie alaturi dupa ce m-oi duce… Ca vor fi alaturi de copilul meu sau nu, ei vor alege, dar cu siguranta macar o perioada ii vor oferi un suport moral…

Iar apoi, cand va incepe lupta grea, vreau acel rest de viata sa mi-l pastrez pentru mine… Nu vreau sa ma vada copilul suferind. Decat sa-i las amintiri triste si sa-i aduc suferinte in ultimele momente, prefer sa-mi indeplinesc un ultim gand si sa aduc un strop de fericire celor si mai putin norocosi ca noi: mi-as lua un bilet dus catre o tara unde nu e educatie, unde au nevoie de ajutor, unde se moare de foame… Ca mor si eu mangaind un suflet sarac, obisnuit cu moartea, e mai bine decat intr-un spital cu perfuzii cu copilul meu la cap… Si moartea mi-ar fi mai usoara vazand in jurul meu atata nefericire si as simti cu mai multa recunostinta ca am trait si mor

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: