Imi pare un subiect oarecum delicat, mai ales din cauza modului in care societatea si-a impus aceasta notiune asupra gandirii noastre… Si eu, la randul meu l-am adoptat. Insa, dupa ceva necazuri, dupa ce nu am mai putut suporta si am facut pasul spre a renunta pentru prima oară la casnicia mea, am inceput usor usor sa vad, sa gandesc, sa simt ce nu a mers, de ce nu merge intr-un sens fericit in cultura noastră, cel putin al romanilor si a altora crescuti la fel.
Celei mai mari parti din populatia adulta i s-a impus ideea ca a fi realizat inseamna a fi casatorit si a avea copii. Majoritatea rudelor intreaba: cand te casatoresti, cand faci un copil. Insa, putini întreaba daca esti fericit sau ce iti aduce tie bucurie, ce ti-ar aduce tie implinire. Ca si cum fericirea nu exista sau nu exista fara partener si copil. Totul probabil venind din instictul de supravetuire al speciei: trebuie sa procreezi, asta e scopul unic al vietii tale.
Ca dovadă, a forței impunerii fara discernamant a acestor valori, este esecul, tradus prin nefericire, al majoritatii familiilor. Ciudat mi s-a parut ca, in loc ca cei doi ar trebui sa fie parteneri si sa se ajute unul pe altul, ei ajung uneori aproape dusmani. Se ascund unul de altul, nu trebuie sa afle anumite lucruri. Se barfesc pe la spate, le e teama unul de altul. Asta din start nu arata a o relatie echilibrata. In loc sa iti iei un partener care sa te ajute in viata sa ti-o faca mai usoara, ajungi sa ai un partener care sa iti ingreuneze viata. Fata de care sa se ascunzi si acasa cand ajungi… Ajunge din ajutor in corvoada…
Apoi, putine familii sunt echilibrate, si felicitari acelora. Insa sunt extrem de multe in care unul dintre soti este subordonat intr-un grad prea mare fata de celalalt. Si li se pare normal. Undeva li s-a inoculat si au crescut cu ideea ca atunci cand sunt intr-o relatie, cei doi (sau cel putin unul ) devin proprietatea celuilalt. Iar aici incepe deja sa dispara dreptul la propria viata, la propria vointa, dorinta, placere, alegere. Deja incepe renuntarea la propria fericire… Cel putin a unui dintre parteneri, in favoarea celui mai dominant…
E pacat sa vad in jurul meu oameni (barbati sau femei) tristi, ducandu-si traiul alene, doar din inertie, melancolici, lipsiti de orice scanteie de fericire, bucurie, crescandu-si copiii intr-un mediu la fel de sumbru, inoculandu-le ideea de fericire, care le mai ramane, ca doar banul este singurul care i-ar putea scapa din negura in care sunt. Insa pe nimeni nu am vazut sa isi invete copiii cum sa fie cu adevarat fericiti, ei cu ei insisi, cum sa se simta impliniti si cum sa iti alegi un sot/sotie astfel incat amandoi impreuna sa aiba o relatie de succes care sa ii faca fericiti.
Parerea mea este ca in primul rand trebuie sa te cunosti pe tine si sa stii ceea ce vrei, ceea ce te face fericit. Iar alegerea partenerului sa fie in concordanta stricta cu acestea si cu scopul tau in viata. Nu vad rostul alegerii sa stai langa cineva daca acel om nu are acelasi drum cu tine, daca nu te face fericit. Multi inca sunt prinsi in ideea ca trebuie sa te casatoresti si sa faci copii. Insa despre fericire, bucurie nu se spune. Familia, ca e echilibrata sau nu, devine scopul suprem, impus de cultura noastră, care acoperă greutatile si nedreptatile prin exemplele lor de nefericire: ”lasa ca si noi am trecut prin asta si nu am mai murit, asa trebuie facut, sa mai induri”. Ce sa induri? Degradarea fiintei umane? Subjugarea sufletului si a fericirii unui om fata de altul care este mai agresiv, totul doar pentru procreere, caci altfel nu am mai exista noi ca specie? Nu, trebuie sa iesim din acest concept, sa nu uitam ca urmașii unor astfel de familii au crescut oameni nefericiti, victime sau abuzatori, unii chiar monstrii.
Nu procreerea ar trebui sa fie pe primul rand, nu instictul de supravetuire ca specie ar trebuie sa fie pe primul loc, indiferent de conditii. Nu! Supravetuirea ar trebui sa aiba legatura si cu calitatea. Ce rost are sa supravetuim daca suntem tristi, rai, despresivi, supusi, sinucigasi etc? Nu mai bine supravetuim fericiti? Nu mai bine alegem sa facem copii si familii doar daca acestea aduc fericire noua, partenerului si pruncului?
Un sot/sotie ar trebui sa ne ajute sa ne faca viata mai frumoasa. Si noi lui invers. Ca doi prieteni in aceeasi calatorie. Atat timp cat tine, dar macar sa fie fericita, sa mearga amandoi acolo unde au vrut, nu sa se traga in laturi unul pe altul, sa se abata de la scopul vietii. Asta inseamna sa fii coepier in atingerea scopului in viata. De aceea scopul trebuie sa fie comun, sa ii satisfaca pe amandoi, nu doar pe unul. Iar daca un om te trage in laturi de pe drumul tau, mai bine singur. Decat sa lucrezi pentru scopul sau si sa devii trist si sa te pierzi pe tine… Mai bine un partener prieten, decat unul dusman, mai bine singur decat proprietatea cuiva. Din pacate inca mai avem sa ne dezobisnuim de ideea ca o relatie inseamna ca cei doi (sau cel putin unul) devine proprietatea celuilalt. Trebuie sa cream un alt concept: acela ca o familie inseamna doi coepieri, prieteni care impreuna merg de mana pe acelasi drum comun, dorit de amandoi si se sprijina la greu, iar viata amandorura este mai frumoasă impreună!
Undemergituvantule's Blog 
Lasă un comentariu